Mihai Smighelschi – elev pilot a dat dovada de mult curaj, dar si de faptul ca era bine pregatit atat din punct de vedere al abilitatilor de a pilota avionul L-39ZA Albatros, cât si de faptul ca detinea cunostintele necesare de navigatie aeriana. El a ales sa zboare spre Turcia, tara membra NATO din 1952. A zburat cu o viteza de 700 de Km. pe ora, la o altitudine de cativa zeci de metri, pentru a nu fi depistat de radar. Zborul sau spre libertate in conditii de stres maxim a fost ca un test pe care l-a trecut cu brio. Cand a ajuns in Turcia, a cerut azil politic, iar dupa cateva luni a emigrat in Statele Unite, unde traieste si astazi. A fost condamnat in contumacie la 25 de ani de inchisoare, fiind cosiderat infractor hot si dezertor. In prezent prin hotarâre judecatoreasca definitiva, fapta sa a fost prescrisa si el se poate intoarce in Romania, oricand va dori.
Mihai Smighelschi s-a născut la Braşov în 1966. Un prieten din copilărie i-a spus într-o zi: „Când mă fac mare vreau să construiesc avioane”. Iar Mihai i-a răspuns: „Tu le construieşti şi eu o să zbor cu ele. Să vedem care e mai tare”. La scurt timp, prietenul său a murit într-un accident. Dar el a continuat să se gândească la zbor. Pe când era elev la Liceul „Andrei Şaguna” a absolvit un curs pentru zborul cu planorul. Mihai Smighelschi asculta, din când în când, postul de radio „Europa Liberă”, împreună cu tatăl său. „Nu credeam tot ce auzeam acolo, dar gândeam că sunt într-o puşcărie, iar ţara era puşcăria. Auzeam că în alte părţi oamenii trăiesc bine şi mă gândeam cum ar fi să trăiesc şi eu ca ei”. Dar, fiind admis la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu”, de la Bobocu (judeţul Buzău), şi‑a luat adio de la gândul de a evada. „«Vreau să zbor şi am să sufăr tot ce vine cu zborul», mi-am zis”.
Gânduri în trenul de noapte
S-a resemnat cu gândul că va absolvi Şcoala de Aviaţie şi va deveni membru al Partidului Comunist Român.
Însă în 1987, pe când era în anul trei de studiu, a aflat că un unchi de-al său, şofer de camion, a plecat într-o cursă internaţională şi nu s-a mai întors în ţară. A rămas în Turcia. „Când am aflat asta mi-am dat seama că voi fi dat afară de la Şcoala de Aviaţie, pentru că nu aveai voie să urci în ierarhie dacă aveai o rudă fugită din ţară. Şi zilele mele în România erau numărate”. Gândul evadării era de acum singura opţiune. În primele momente nu s-a gândit la posibilitatea de a fugi cu avionul.
„Am hotărât cu tata să fugim împreună spre Iugoslavia. Am cerut permisie 72 de ore, am mers acasă, la Braşov, am luat toate economiile de familie şi am plecat la Arad. Acolo am plătit un ţigan ca să ne treacă peste graniţă, dar tata a făcut greşeala de a da banii înainte. Şi ţiganul a fugit cu banii. Ne-a păcălit. Pe drumul de întoarcere, noaptea, în compartimentul de tren, i-am spus tatălui meu că nu am decât o şansă: să fug cu avionul. «Dacă voi avea ocazia, o voi face», i-am zis”. Ajuns la Braşov, Mihai Smighelschi şi-a luat la revedere de la părinţi, spunându‑le că e posibil să plece în orice moment.
A început să plănuiască în gând totul, cu câteva luni înainte. Avea cheia de la sala de navigaţie a şcolii, unde, pe un perete, era agăţată o hartă a Europei de Est, care se întindea până în Turcia. În gând a calculat distanţa care desparte Buzăul de graniţa Bulgariei cu Turcia, viteza, timpul, cantitatea de combustibil. Totul în gând, nimic pe hârtie – din precauţie. Pe hartă existau multe simboluri de aeroporturi în partea de nord a Turciei.
„M-am gândit că zburând spre Turcia n-o să am nicio problemă în a găsi un aeroport pe care să aterizez. Aveam să-mi dau seama că harta era proastă. Doar graniţele şi relieful erau adevărate pe ea. Planul a fost să zbor cât mai aproape de pământ, pentru a nu fi depistat de radarele pentru avioane, cu o viteză cât mai mare şi să ajung în Turcia în timpul cel mai scurt, pe linie dreaptă”.
Tânăr, fără obligaţii
Smighelschi a mers apoi să viziteze radarul, pentru a şti cât de departe poate fi depistat. L-a primit un subofiţer în vârstă şi bucuros de oaspeţi i-a arătat, fără să bănuiască nimic, toate opţiunile radarului. „Acolo am aflat informaţii vitale pentru mine. După vizita asta mi-am spus: «Pe viaţă şi pe moarte. Nu mai pot să rămân aici». Nu era doar gândul că aveam un unchi fugar, dar şi din cauza nedreptăţilor din viaţa de zi cu zi şi din lipsa libertăţii. Chiar şi noi, care eram consideraţi elita Armatei Române, aveam de suferit de pe urma condiţiilor din ţară. Nu aveam combustibil de zbor. În momentul în care am fugit, eu aveam 100 de ore de zbor, incluzând aici şi zborul cu planorul. 100 de ore de zbor nu e deloc mult. Aveam 21 de ani, nu eram căsătorit, nu aveam prietenă, nu aveam nicio legătură care să mă ţină în ţară în afară de părinţii mei. Am plecat cu ce aveam pe mine şi cu câteva sute de lei pe care le mai păstrez şi acum”.
Zbor deasupra unui cuib de turci
Cel mai bun loc de a fugi cu avionul era din zona de sud a spaţiului de practică. În seara de 25 septembrie 1987, Smighelschi a aflat că a doua zi era programat un zbor de antrenament. „M-am rugat: «Doamne, dacă este voia Ta să plec, fă Tu să mi se dea zona de sud pentru practică». Zonele de zbor se dădeau aleatoriu, care era liberă, pe aia o primeai, ţi-o comunica chiar înainte de decolare”.26 septembrie 1987, sâmbătă, o zi senină şi caldă. Ora 11.00 dimineaţa. Mihai Smighelschi s-a dus spre avionul L-39ZA Albatros, iar mecanicul care alimenta i-a spus: „N-ai vrea să-ţi pun rezervorul jumătate ca, să facem economie?”. „Nu, nene! Dacă mi se întâmplă ceva şi rămân în gol, vrei să fii matale responsabil? Pune până dă pe-afară”.
Ca la spectacolele aviatice
Smighelschi a dus avionul la intrarea pe pistă şi a aşteptat acolo să i se indice zona de zbor. „Am aşteptat 4-5 minute, mi s-au părut o veşnicie. La un moment dat am auzit în cască: „Eşti liber să decolezi şi să exersezi în zona numărul patru-sud”. Atunci m-au trecut fiorii: “Asta este şansa mea!”. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am mai făcut o rugăciune, să mă ajute”.
Desprins de la pământ, Smighelschi a apelat la un truc pentru a simula un accident: „Am lăsat avionul să urce şi am oprit casca să nu mai aud pe nimeni. Am întors avionul cu fundul în sus, ca la spectacolele aviatice, apoi am pus motorul în plin, la 900 de kilometri pe oră, venind vertical spre pământ, pentru ca apoi să mă redresez şi să mă apropii uşor, uşor de sol. Scopul meu a fost ca omul de la radar să vadă pe ecran o urmă de avion care e staţionar şi dintr-o dată să dispară, pentru că el nu mai vedea nimic pe radar în apropierea pământului. Orice om de la radar care vede aşa ceva se gândeşte că avionul respectiv s-a prăbuşit”.
A urmat o cursă infernală cu 700 de kilometri la oră peste Câmpia Română, la o altitudine de câţiva metri. Smighelschi avea doar două ore şi jumătate de practică pe acel tip de avion. „Am pus motorul în plin spre sud. Am început să‑l aduc aproape de tot de pământ. E atât de frumos când zbori aşa! Am vrut să văd cum e să fii în «ground effect», adică să zbori la o înălţime mai mică decât anvergura avionului cu aripi cu tot. Atunci, aerul se comprimă şi e ca şi cum aluneci de zăpadă. Eram aşa de jos încât am văzut un ţăran care păştea vacile cum s-a aruncat la pământ. Atunci am ridicat un pic, gândind că pot să rănesc oameni”. Principala îngrijorare a pilotului a fost aceea că superiorii săi îşi vor da seama că încearcă să fugă din ţară şi vor trimite avioane în urma sa, care să-l doboare. În 10 minute a ajuns la Dunăre.
Gândurile-i zburau şi mai repede decât avionul: „Dacă grănicerii vor raporta că un avion a trecut în Bulgaria… dacă mă vor mitralia forţele aeriene bulgăreşti…”. Smighelschi n-a ştiut multă vreme că planul său a reuşit întru totul. După mulţi ani, un fost coleg i-a spus la telefon: „Aproape o zi întreagă comandanţii au crezut că te-ai prăbuşit. Până la şase seara te-au căutat cu elicopterul pe câmpii”.
A văzut minaretele
Bulgaria a străbătut-o la fel de aproape de pământ, la o altitudine la care înalţă copiii zmeie pe cer.Numai că în Bulgaria sunt şi munţi, aşa că pericolul a fost mult mai mare. La asta se adaugă responsabilităţile oricărui pilot. Să mai arunce câte un ochi pe bord, să verifice nivelul combustibilului sau al uleiului. După alte 45-50 de minute s-a gândit că ar trebui să fie la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia.
„Vă daţi seama că nu aveam GPS şi nu ştiam unde sunt. Ştiam din minte numai, din calculele mele, după viteză, distanţă şi timp. Dar de sus nu vezi graniţă ca pe hartă. Am văzut un oraş în depărtare care avea clădiri mai albe şi turnuri ascuţite. M-am gândit: «Astea sunt minarete, moschei». Am mers mai departe, am văzut drumuri mai late, maşini mai colorate şi TIR-uri lungi, dar tot nu am fost sigur că e Turcia. Până când am văzut nişte soldaţi îmbrăcaţi în camuflaj, lângă un cort şi, cel mai important, am văzut că aveau jeep-uri americane. Atunci am zis «sigur ăştia nu sunt din Uniunea Sovietică». Am fost convins că sunt în Turcia. Era partea europeană a Turciei, dar n-am reuşit niciodată să-mi dau seama cu precizie de locul în care am aterizat. A fost undeva nu departe de oraşul Kirklareli”.
Pe când în zare se vedeau crenelurile minaretelor turceşti, Smighelschi a observat cum pe bordul avionului se aprinde lampa care indica faptul că rezervoarele erau aproape goale. A scăzut turaţia motoarelor şi s-a învârtit câteva minute aşteptând să fie interceptat de o flotă turcească şi condus la un aeroport. Nu s-a întâmplat asta, aşa că şi-a căutat singur un loc de aterizare.
„Ştiam că e periculos să mă catapultez. Mulţi şi-au rupt şira spinării de la catapultare. Deci nu era prima mea opţiune. N-am văzut niciun aeroport, nici măcar un câmp, pentru că relieful Turciei e foarte accidentat. Drumurile asfaltate erau circulate de maşini. Dar am văzut un drum de ţară. Singurul pericol era o maşină parcată cam la mijlocul acestui segment. În aviaţie nu ai multe ocazii să te răzgândeşti. Prima hotărâre, de regulă, e cea mai bună. Am lăsat avionul jos. Îmi era frică să frânez, mă gândeam că o să intru în şanţ, am ţinut avionul cu botul în sus, până a scăzut viteza dar m-am apropiat de maşina care era parcată pe marginea drumului şi am tras spre dreapta, am intrat în şanţ şi am pierdut controlul, am ieşit de pe drum şi avionul s-a oprit. Am rupt roata din faţă şi nasul avionului. Eu nu am avut nicio zgârietură”.
Kebab cu Coca-Cola
Mihai Smighelschi a sărit din avion, s-a uitat la stricăciunile pe care le-a produs şi, pentru câteva minute, a constatat că e cu desăvârşire liber, pe un câmp arid. La scurt timp a văzut jeep-urile americane îndreptându-se spre el. Militarii camuflaţi au coborât cu armele la ochi. Pilotul român a ridicat mâinile şi le-a strigat trei cuvinte în engleză cu care plecase în minte de la Bobocu „Political asylum America”. „M-au luat cu ei şi m-au dus la cortul lor. Erau turci. Pentru că era prânz, sâmbătă, se pregăteau de masă. Au pus masa şi am mâncat cu ei kebab şi am băut Coca-Cola. Trecuse doar o oră de când fugisem din România. M-am gândit: «Iată, beau Coca-Cola şi mănânc kebab»”.
Mândria comandantului român:
„Ce-or fi zis ăia de la NATO!?!”
„Ce-or fi zis ăia de la NATO!?!”
În urma lui Smighelschi, la Şcoala de Aviaţie de la Bobocu a început potopul. Comandantul şcolii în acea perioadă, generalul de aviaţie Constantin Mereu, îşi aminteşte: „Eram plecat la nişte cursuri de practică pentru elicoptere. Locţiitorul m-a anunţat că avem probleme cu un elev: «Nu răspunde prin radio de 13 minute şi nici cei de la SDA (sistemul de dirijare la aterizare) nu l mai văd pe radar». Am cerut aprobare la Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, să-l caut cu un elicopter în zona unde a dispărut. Nici prin cap nu mi-a trecut că a fugit, am crezut că s-a prăbuşit”.
Generalul Mereu a îndreptat elicopterul spre Cilibia, locul în care avionul lui Smighelschi a dispărut de pe radar: „Mă aşteptam să văd un crater imens. Dar nu se vedea nimic, oamenii munceau pe câmp. Până la urmă am aterizat lângă un ţăran şi l-am întrebat: «Ai văzut vreun avion care s-a prăbuşit?». Iar ţăranul a început să se agite: «Domne, vedeţi fântana aia? A trecut un avion, aproape să atingă cumpăna fântânii. A luat-o încolo», şi mi-a arătat încotro. Am mers pe direcţia aia, am mai coborât într-un sat. Miliţianul de acolo a spus că a trecut un avion la foarte mică înălţime şi că a luat-o spre sud”.
Seara, la finalul căutărilor, celula de criză a decretat: „Sergentul Mihai Smighelschi a fugit din ţară cu avionul”. În zilele ce au urmat, prin serviciul de contrainformaţii s-a stabilit şi ţara în care acesta aterizase.
Furia lui Milea
Vasile Milea, ministrul Apărării în 1987, a venit turbat la Bobocu. Generalul Mereu se aştepta să fie destituit. „Milea s-a uitat aşa la mine: «Bă, Mereule, ce mama dreacului să fac eu cu tine?». Mi-a luat 25% din salariu pe şase luni, deşi mă ameninţase că mă retrogradează soldat”. La câteva săptămâni, avionul cu care a fugit Smighelschi a fost adus în România.
„Ne-am uitat pe registratorul de date al avionului şi am constatat că el nu s-a ridicat mai sus de 150 de metri, ceea ce nu e prea uşor pentru un elev de 21 de ani. Prin defilee a zburat peste Balcani, în Bulgaria. Am avut şi o mândrie personală vizavi de reuşita acestui copil. Gândiţi vă ce au spus turcii: «Dacă un elev-sergent a făcut chestia asta, cum o fi un general de aviaţie român?». Şi ce or fi zis ăia de la NATO!?” Mereu a încheiat filosofic: „Asta este, domnilor, dacă eşti pregătit – faci. Avionul nu se uită în spate să vadă dacă eşti general sau elev.”
De la Bobocu la New York
Smighelschi continuă ca într-un scenariu de film: îşi pierde tatăl, află că deznădejdea există şi peste Ocean şi clădeşte totul din nimic.
Ne găsim în ziua de 26 septembrie 1987. Mihai Smighelschi, un tânăr de 21 de ani, elev la Şcoala Militară de Aviaţie de la Bobocu, tocmai a reuşit cea mai spectaculoasă evadare din România ceauşistă, după ce, în timpul unui antrenament, a zburat peste graniţă cu un avion de mare viteză şi a aterizat în Turcia. Acolo, tânărul aviator a fost găsit de un grup de militari, cărora le-a spus că vrea să ceară azil politic în Statele Unite ale Americii.
Smighelschi tocmai dusese la bun sfârşit partea cea mai grea şi cea mai spectaculoasă a evadării sale din comunism, dar până la visul american era cale lungă. „Ajunsesem în Turcia, dar nu ştiam ce se va întâmpla cu mine. Militarii turci m-au dus la comandantul regional. A venit un reporter, mi-a făcut poze şi au adus un platou cu baclava numai pentru mine. Apoi a început să-mi fie frică pentru că m-au urcat într-o camionetă fără ferestre şi cu toate astea m-au legat şi la ochi. M-au dus undeva, într-un subsol. Eram în mâna turcilor şi nu ştiam ce vor să facă cu mine.”
Smighelschi a petrecut noaptea într-o celulă, iar a doua zi a fost transportat la Istanbul. „M-au dus într-o tabără de refugiaţi, mi-au dat un fel de apartament sub pământ, dar frumos, cu baie, cu televizor şi, cel mai important, mi-au adus un translator. O turcoaică din Constanţa care vorbea româneşte”, îşi aminteşte Mihai Smighelschi.
Un tânăr de 21 de ani cu barba mare
La Istanbul, Mihai a primit haine noi, fiindcă turcii l-au anunţat că vor face un interviu frumos pentru presă. Erau impresionaţi de curajul lui. Numai că, după câteva zile, românul a fost înştiinţat că poate să păstreze hainele, dar interviul nu se mai face. „Mi s-a făcut iar frică. «Ce s-a întâmplat?». Translatoarea mi-a spus: «Uite, guvernul român te acuză de crimă. Spun că ai omorât pe cineva». Iar eu i-am spus: «Uită-te la mine, abia am făcut 21 de ani. Arăt eu ca un criminal?». Ea a răspuns: «Nu te îngrijora, nu credem ce spun românii. Turcia a dat deja un răspuns. Ei te-au cerut înapoi şi noi le-am spus că am găsit avionul, puteţi să-l luaţi înapoi, dar pe pilot nu-l avem. A fugit, a dispărut».”
Turcii aveau un motiv serios să ţină secretă prezenţa românului pe teritoriul lor întrucât Nicolae Ceauşescu urma să întreprindă o vizită de lucru în Turcia şi mai mult ca sigur ar fi deschis subiectul Smighelschi în discuţiile oficiale, încercând să negocieze recuperarea sa. În acest timp, Mihai a fost mutat din nou, într-o altă locuinţă specială. Nu avea voie să iasă în oraş decât cu escortă. Nici cu părinţii rămaşi în România nu apucase să vorbească deloc, deşi trecuseră aproape două luni de la fuga sa din ţară.
În toată această stare de incertitudine, tânărul de 21 de ani a primit o lovitură cumplită: „Într‑o zi am fost chemat la telefon şi la capătul firului era chiar unchiul meu, care se afla tot în Turcia şi din cauza căruia evadasem. Plângea. Mi-a spus: «Tatăl tău a murit». Tata a decedat într-un accident la câteva săptămâni de la fuga mea, adică prin noiembrie. Când am auzit că a murit într-un accident de tren, m-am gândit că Securitatea l-a omorât. Dar de fapt, nici până în ziua de azi nu ştiu dacă el a fost omorât sau a fost chiar un accident adevărat. A murit la Baia Mare. Din ceea ce am aflat, el încerca să se urce în tren, trenul a început să se mişte şi a căzut, a alunecat şi a murit. Dar el era un tip foarte puternic şi înalt, nu cunoşteam un om mai înalt decât tata. Şi nu se poate ca el să fi alunecat aşa, pur şi simplu… Dar, nu ştiu. E posibil să fi fost un accident, dar e posibil să fi fost şi răzbunare. Din momentul în care am aflat că a murit tata, am hotărât să nu-mi mai rad barba. Un tânăr de 21 de ani cu barba mare!”.
15 martie 1988
Cinci luni a fost nevoit Mihai Smighelschi să stea în Turcia. Într-un final, a reuşit să scape din campusul de refugiaţi şi să ajungă la Ambasada americană de la Ankara. Şi-a expus cazul, iar în câteva săptămâni a fost trimis la Roma, unde a trecut printr-un interviu şi o vizită medicală. La 15 martie 1988, după aproape şase luni de când decolase de la Bobocu, Mihai Smighelschi a pus piciorul pe pământul american.
„Ajuns în America nu eram în niciun caz un om fericit. Fericirea nu ţi-o aduce locul în care te afli, fericirea îţi vine dinăuntru, din credinţa ta în Dumnezeu şi în bucuria personală. Era durerea că tata a murit şi era o ţară mare în care trebuia să mă acomodez. Ştiam foarte puţine cuvinte în engleză, în clasa a cincea fusesem corigent la materia asta. Am ajuns la unchiul meu care fugise pe acelaşi traseu ca mine, dar cu un pas în faţă: Turcia şi apoi America. Şi am început să lucrez în construcţii, în acea primăvară, la câteva zile după ce am ajuns. Unchiul meu nu se descurca nici el prea bine cu banii şi a trebuit să muncesc mult. Nu am fost primit cu fanfară. Mă uitam la televizor, dar nu înţelegeam aproape nimic. Am început uşor-uşor să învăţ limba şi am luat permisul de conducere.”
Mihai nu s-a lăsat orbit de luminile bulevardelor americane şi a înţeles că trebuie să o ia de la zero. Pentru noi, cei care îi ascultăm povestea, fiecare treaptă pe care a urcat-o pare o secvenţă dintr-un film hollywoodian, dar pentru el, cel care a trăit, a fost ambiţie, a fost şi muncă, a fost şi disperare.
„Am plecat în New York şi m-am făcut şofer de taxi. A fost fascinant pentru câteva zile până când noutatea a trecut şi am început să realizez ce muncă grea fac. E foarte greu să stai în trafic toată ziua. Am avut în maşină tot felul de oameni, de la vedete, actori, Michael Fox, oameni de televiziune, Tom Brokaw, milionari, până la drogaţi, oameni care nu plăteau sau care spuneau: «Eu o să plec, e mai bine pentru tine decât să-ţi fac ceva rău». Şi eu le spuneam «OK, have a good day». M-am păzit şi am încercat să supravieţuiesc. Munceam de la 12 la 18 ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Ca să economisesc bani şi să-mi fac studiile. Mi-am dat seama că în America nu ai viitor, dacă nu ai educaţie”.
Revoluţia Română trăită într-un taxi din New York
În iarna lui 1989, Mihai Smighelschi avea doi ani de când fugise din România. Îşi pierduse tatăl, iar cu mama rămasă în ţară vorbise o singură dată la telefon. „Ştiam că acasă telefoanele sunt ascultate. Am sunat o dată numai ca să-mi audă vocea, dar nu i-am spus «mama». A fost ceva de genul: «Ce mai faci? Eşti bine?». «Sunt bine, tu ce mai faci?»… atât. Mă gândeam că despărţirea e pentru totdeauna. Ceauşescu era la putere încă dinainte de a mă naşte eu. Nu mă gândeam că vreodată se vor schimba lucrurile în viaţa mea. Nu aveam nicio speranţă”, spune Mihai Smighelschi.
Acestea erau gândurile aviatorului român în timp ce înainta agale cu taxiul pe bulevardele pline de reclame din New York. Până într-o zi când la radio s-a anunţat că în România e revoluţie. A coborât din maşină, a cumpărat o revistă „Newsweek” şi a văzut pe prima pagină o poză cu execuţia lui Ceauşescu. S-a bucurat de prăbuşirea regimului comunist, dar s-a întristat pentru sutele de oameni care muriseră în ţară. Imediat după revoluţie, în martie 1990, Mihai Smighelschi şi-a putut vedea mama, care a mers în vizită în Statele Unite şi nu s-a mai întors nici ea în România.
În 1993, Mihai Smighelschi a devenit cetăţean american, apoi s-a căsătorit şi a început să-şi construiască o carieră. „După ce am renunţat la condus taxi‑ul, am mers în Florida, la Embry-Riddle Aeronautical University şi mi-am luat licenţa de pilot. Dar până la urmă am devenit «stock broker», vreme de cinci ani. Am vizitat oraşul Knoxville (Tennessee), aici mi-am cunoscut soţia, e şi ea tot româncă, ne-am căsătorit. Acum am patru copii, un băiat şi trei fetiţe. M-am mutat în Knoxville, am încercat compania mea de brokeraj şi consultanţă financiară, dar n-a mers. Am revenit în aviaţie, şi acum sunt directorul de proprietăţi al Aeroportului Knoxville”.
„Am vrut să-i dau o palmă lui Ceauşescu”
Mihai Smighelschi a trecut prin multe momente dificile în ultimii 24 de ani, dar de un lucru a fost sigur mereu: că nu regretă evadarea sa din România comunistă. „Chiar şi atunci când am avut sentimentul că nu mă voi putea adapta în America nu mi-a părut rău de ceea ce am făcut. M-am gândit că măcar Ceauşescu a primit o palmă. Am fugit pentru că aveam o rudă care fugise, dar cel mai important a fost să trag un semnal de alarmă, să-i dau o palmă lui Ceauşescu şi să le dau altora de gândit cu privire la un fapt: dacă eu, un om care trebuia să fie un membru de elită al Armatei şi să trăiască în condiţii bune, fără griji, dacă unul ca mine a făcut aşa ceva, înseamnă că lucrurile nu sunt bune.”
Mihai crede, undeva în adâncul sufletului său, că fuga lui din ţară şi moartea suspectă a tatălui său ar fi avut o infimă contribuţie în declanşarea revoltei de la Braşov din noiembrie 1987. „Eu eram din Braşov, tata lucrase la fabrica de camioane, de unde a pornit revolta, şi oamenii îl cunoşteau. Fuga mea din ţară şi moartea tatălui meu au fost muşamalizate, dar din gură în gură s-au răspândit şi probabil că şi asta i-a revoltat pe muncitori. Sper că moartea tatălui meu nu a fost în zadar.
Poate într-o măsură cât de mică, familia noastră a contribuit la căderea regimului comunist în acelaşi fel cum o scânteie nu mistuie, dar este unul dintre elementele-cheie pentru pornirea focului. Când am fugit, nu mi-am dorit libertatea atât de mult cât am dorit să trag un semnal de alarmă şi să deştept românii din somnul lor de moarte”.
25 de ani de închisoare şi 24 de ani de dor
Nu există date certe despre un imbold pe care evadarea lui Mihai Smighelschi l-ar fi avut asupra revoltei de la Braşov, dar în mod sigur gestul său l-a scos din sărite pe Nicolae Ceauşescu şi a zguduit Ministerul Apărării Naţionale. Cazul a fost ţinut secret, nu s-a dat niciun comunicat, nu s-a scris nimic în presă.
Smighelschi a fost judecat în lipsă la Tribunalul Militar de un complet de judecată avându-l ca preşedinte pe celebrul Gică Popa (cel care a fost judecător la procesul Ceauşeştilor şi care s-a sinucis în martie 1990). Tânărul pilot a fost condamnat în total la 47 de ani de închisoare (20 de ani pentru „furt din paguba avutului obştesc”, 20 de ani pentru „împiedicarea exploatării unei aeronave prin preluarea fără drept a controlului acesteia”, 7 ani pentru „infracţiunea de dezertare”).
În urma acestei sentinţe ,Mihai Smighelschi ar fi trebuit să execute 25 de ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă care se putea primi la vremea respectivă, exceptând condamnarea cu moartea. Pe lângă această pedeapsă, hotărârea judecătorească prevedea că Smighelschi trebuia să plătească aproape un milion de lei cu titlul de despăgubiri civile. Avionul cu care tânărul braşovean a fugit din ţară a fost recuperat ulterior de statul român, iar familia sa a achitat integral contravaloarea reparaţiilor.
România din Google Earth
Această condamnare de 25 de ani l-a împiedicat pe Mihai Smighelschi să-şi mai revadă ţara după fuga din toamna lui 1987. La momentul la care s-a purtat discuţia telefonică din care a rezultat acest articol, Smighelschi nu ştia că pedeapsa lui s-a prescris.
„Nu am mai fost în ţară de când am fugit, din 1987. Aş vrea să revin. Aşa mi-e dor de ţară. Mă uit pe Google Earth să mai văd locurile pe unde am crescut. Mereu îmi va fi dor. Mi-e dor de Braşov şi de satele unde mergeam la bunici, în Botoşani şi în Suceava. Dar nu ştiu în ce măsură 
codamnarea mea a fost anulată şi asta mă împiedică să mă întorc. Nu vreau să mă întorc şi să fiu trimis la închisoare până când guvernul american va veni să mă ajute. Ştiu că regimul a căzut, dar ştiu şi alt lucru: că mulţi membri din fostul regim comunist nu şi-au schimbat funcţia. Trece o generaţie până când oamenii ăia pleacă”.
codamnarea mea a fost anulată şi asta mă împiedică să mă întorc. Nu vreau să mă întorc şi să fiu trimis la închisoare până când guvernul american va veni să mă ajute. Ştiu că regimul a căzut, dar ştiu şi alt lucru: că mulţi membri din fostul regim comunist nu şi-au schimbat funcţia. Trece o generaţie până când oamenii ăia pleacă”.Ziarul „Adevărul” a făcut demersuri la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti pentru lămurirea situaţiei în care se găseşte în prezent Mihai Smighelschi. Am aflat că pedeapsa de 25 de ani de închisoare s-a prescris. Smighelschi a sunat la rudele din ţară şi a aflat şi el că în urmă cu aproape un an a primit la vechea adresă din Braşov o comunicare din partea Parchetului Militar în care era înştiinţat că asupra pedepsei sale a intervenit prescripţia.
Mihai Smighelschi intenţionează să viziteze România în cel mai scurt timp posibil şi să solicite şi anularea sentinţei penale care ar însemna imacularea sa din punct de vedere juridic. „Nu vreau ca ţara mea să mă considere în continuare un fost condamnat căruia i s-a prescris pedeapsa. Vreau să fiu un român, nu român infractor”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu