Lumea într-o halbă plină

În anul 2050 î.Hr., în străvechiul regat mesopotamian Ur, era consemnată reţeta ideală a berii, aşa cum li se impusese ea consumatorilor antici. În momentul redactării textului, tradiţia avea nu mai puţin de trei milenii, primele recipiente în care au fost detectate urme de drojdie şi hamei datând de acum şapte mii de ani.

De fapt, se consideră că berea a apărut - în paralel cu dezvoltarea culturilor agricole - oarecum accidental, întrucât toate cerealele conţin zaharuri ce pot fermenta sub acţiunea drojdiilor sălbatice purtate de aer. Calităţile lichidului au fost repede remarcate de sumerieni, o frescă din urmă cu şase milenii descriind felul cum era băută berea, prin paie lungi, care acţionau, probabil, ca filtre.
Din proviziile lui Noe nu lipsea berea
Două mii de ani mai târziu, un poem dedicat zeiţei Ninkasi, patroana fermentării, descria procesul de fabricaţie, care avea la bază pâinea de secară. Berea va fi menţionată apoi în toate scrierile clasice, de la Ghilgameş (unde o preoteasă a plăcerii îl deprinde pe protagonist cu berea), la Biblie (unde apare sub numele de wusa; de asemenea, figurează pe lista de provizii a lui Noe).
În curând, popularitatea acestei băuturi a depăşit cu mult malurile mănoase ale Tigrului şi Eufratului, berea fiind exportată în Egipt, unde se număra printre delicatesele apreciate de Tutankamon.
În Europa, la concurenţă cu viţa de vie

Din Egipt, patima berii s-a extins în întreg bazinul mediteranean, romanii şi grecii îmbrăţişând noul cult cu entuziasm, în ciuda afinităţii lui Bachus/Dionysos pentru vin. În plus, Imperiul Roman se extindea spre nordul Europei, unde condiţiile erau prea puţin prielnice pentru cultivarea viţei-de-vie, aşa că berea a devenit aliment de bază pe meleagurile teutone. Prima amforă pentru bere a fost găsită pe teritoriul actualei Germanii lângă oraşul Kulmbach şi datează din secolul VIII î.Hr.
Iar mai la nord, în Finlanda de astăzi, berea a răsturnat chiar şi priorităţile mistice: i s-au dedicat 400 de versete, în timp ce Facerea Lumii beneficia de doar 200.
Peste Ocean, Columb descoperă alte reţete
În paralel, berea a fost descoperită în mai toate colţurile lumii, practic peste tot unde creşteau cereale. Şi peste tot a rămas nefiltrată şi - s-o spun - cam lipsită de spumă. Difereau doar componentele ei: africanii foloseau mei şi manioc, indienii nord-americani - o specie indigenă de curmal, precursorii mexicanilor - agave, sud-americanii - porumb, japonezii - orez, chinezii - grâu şi sorg, iar ruşii - secară.
La 1490, Cristofor Columb descoperea că indienii fac bere din porumb şi seva mesteacănului negru. În plus, de la ţară la ţară şi de la cultură la cultură, erau utilizate felurite arome naturale: flori de fân, mentă sau păpădie. Din reţete nu lipseau viermii, cleştii de crab sau scoicile.
Primele "fabrici", în mănăstiri

În ciuda popularităţii sale, berea a continuat să fie produsă aproape exclusiv în casă, spre deosebire de vin, care intrase deja pe liniile de fabricaţie "industriale". Situaţia a durat până prin Evul Mediu, iar primele "manufacturi" au fost găzduite de mănăstiri, tradiţia fiind păstrată până în ziua de azi, în special în spaţiul flamand şi germanic, unde materia primă predilectă a devenit hameiul.
Pe la anul 1200, putem vorbi deja de veritabile întreprinderi comerciale şi apar şi diferenţe tehnologice majore, legate în special de tipul de fermentare folosit: nemţii o preferau pe cea realizată la rece (bere de tip lager, păstrată în peşteri alpine), în timp ce englezii au mers pe fermentarea la temperaturi medii (rezultând bere de tip ale, stocată în pivniţe).
Întrucât producerea berii devine un business de interes naţional, apar şi măsurile protecţioniste, reglementarea calităţii şi asociaţiile profesionale. Astfel, în 1295, regele Wenceslas decretează în Boemia monopolul asupra berii Pilsen, la 1420 berarii germani publică deja manuale extrem de detaliate, iar în 1516 forţează adoptarea unei legi a purităţii berii, conform căreia se puteau folosi doar apă, orz şi hamei (drojdia încă nu era cunoscută).
America devine tărâmul făgăduinţei şi pentru iubitorii de bere. De altfel, circulă legenda că pelerinii au acostat în anul 1620 la Plymouth Rock dintr-un motiv logistic bine întemeiat: rezervele de bere de pe corabie scăzuseră periculos de mult. Cu opt ani înainte, la New Amsterdam (situat pe locul actualului Manhattan) se deschisese prima fabrică de bere care folosea pe scară largă îmbutelierea în recipiente de sticlă sigilate cu dopuri de plută.
În 1674, Colegiul Harvard îşi deschide propria fabrică de bere, menită a servi nevoilor universitare curente, iar în 1680 William Penn (fondatorul Pennsylvaniei) lansează o reţea de berării. De altfel, doi dintre părinţii naţiunii americane, George Washington şi Thomas Jefferson, au fost proprietari ai unor rentabile făbricuţe de bere.
Mai multe băuturi, acelaşi nume

În spatele termenului bere se ascund atât de multe varietăţi, încât un cunoscător ar putea afirma că este vorba de o familie de băuturi (mai mult sau mai puţin) diferite.
Ţinând cont de materia primă aleasă (de la orz la orez sau de la secară la grâu), de apa ori de adjuvanţii de gust folosiţi (de la cireşe la… crustacee marine), de folosirea sau nu a drojdiei, de existenţa sau ba a etapei de filtrare, de tipul de fermentare ori de tăria alcoolică, este evident că nu se poate vorbi de o singură băutură numită bere, ci de ale sau lager în Europa şi în America de Nord, de chicha în Anzi, de kotayk în Armenia, de chaang în Tibet, de jiu în China, de sahti în Finlanda, de soju în Coreea, de sake în Japonia, de pulque în Mexic, ba chiar şi de cvas în Rusia, de mied sau de cidru în Franţa.
Stiluri de bere
Conform lui Josh Oakes, un renumit critic de specialitate (http://www.ratebeer.com/), există 8 mari grupe de băuturi bazate pe fermentarea cerealelor (sau a substituenţilor lor) în stilul berii.
STILUL ALE e bazat pe metoda anglo-americană de fermentare, la temperaturi medii a unui "piure" de orz; arome secundare, în special de fructe; este o bere "dulce"; varietăţi mai cunoscute: American/English Pale Ale, American/English Strong Ale, Brown Ale, Golden/ Blond Ale, Irish Ale, India Pale Ale, Scotch Ale.
STILUL MIED: în loc de malţ (sau în combinaţie cu acesta), este folosită mierea; fermentarea se face tot sub acţiunea drojdiei; varietăţi: Munro, Chaucer, Havill.
STILUL LAGER e generat de fermentarea după metoda germană, la temperaturi mai scăzute; berea rezultată e "amară" şi mai acidulată; varietăţi principale: Bock, Pilsener, Doppelbock, Dortmunder, Eisbier, Pale Lager, Schwarzbier, Vienna, Zwickel, Keller.
STILUL BELGIAN: beri de tip ale, realizate în făbricuţele a 6 mănăstiri; varietăţi celebre: Abbey Ale, Trappist Ale, Bière de Garde, Lambic, Flemish Sour Ale, Saison.
STILUL SAKE, tipic japonez, are la bază fermentarea orezului şi dă o bere cu conţinut ridicat de alcool; varietăţi: Daiginjo, Genshu, Honjozo, Junmai (foto), Koshu, Tokubetsu.
STILUL CIDER presupune fermentarea în comun a malţului şi a unui "piure" de mere; varietăţi: La Face Cachée, Flaghill, Normandie.

Bere în loc de leafă

Încă de pe vremea faraonilor, salahorii care trudeau la piramide primeau la prânz bere în loc de mâncare, în timp ce babilonienii stabiliseră prin decret regal raţia cotidiană acordată fiecărei categorii sociale: 2 litri pentru muncitori, 3 litri pentru funcţionari, 5 litri pentru marii preoţi. Cezar le oferea soldaţilor săi bere, ca de altfel majoritatea conducătorilor militari din Antichitate. În Evul Mediu, lucrătorii cu ziua din Anglia, Germania sau Ţările de Jos erau, adesea, plătiţi cu halbe de bere. Englezii fierbeau carnea de miel în bere sau o amestecau cu porridge. Berea intră în componenţa a numeroase sosuri, având rolul de a frăgezi fripturile sau de a asezona combinaţiile de carne cu legume.
"O cură de bere face cât un pumn de pastile"

Egiptenii considerau berea un soi de remediu-minune, papirusurile atestând un număr mare de întrebuinţări medicale: tratarea anemiei, a indigestiei, a crizelor de nervi ori a tulburărilor de origine sexuală. Înspre epoca modernă, britanicii recomandau berea ca tonic, în secolul al XIX-lea ea fiind prescrisă sportivilor, femeilor care alăptau şi pacienţilor aflaţi în recuperare. Cercetătorii contemporani au stabilit că berea conţine magneziu, seleniu, potasiu, fosfor, biotină şi vitamine din complexul B. Conform unui studiu japonez din 2005, berea fără alcool are calităţi anticancerigene; un demers ştiinţific similar atestă efectul benefic al berii în unele afecţiuni cardiovasculare.




sursa:http://www.descopera.ro/